ŞI...

...ŞI TOTUŞI PRIVESC!

Pentru

pentru o lume ce trece,
pentru o lume ce vrea să străpungă cerul cu privirea,
pentru o lume ce nu reuşeşte,
pentru o lume ce moare uşor,
pentru o lume ce se pierde,
pentru o lume stearpă,
pentru o lume cu oameni ascunşi,
pentru o lume cu oameni ce ştiu,
pentru acea lume ce există,
pentru acea lume ce dispare,
pentru acea lume...la revedere!


plec cu frunzele.

Râul este albastru, pasărea de un alb imaculat,
Muntele-i verde cu flori gata să înflorească.
Privesc primavara cum trece iar.
Când voi putea să mă reîntorc?

Mai întâi aş rupe o bucată de pâine înmuiată-n sângele murdar, cu puţina tărână şi miros de stat,apoi aş da-o soldaţilor ce rup turla Ierusalimului, ce-i jefuiesc aurul. O voi împărtăşi în semn de jertfă celor ce omoară în nume, pentru nume, uneori vagi, alteori clare. o voi înmâna Justiţiei, cea mai mare curvă, să guste din însângerata pâine, apoi voi fi condmanat pe "drept" la ani grei de carceră. Reîntors în pântecul mamei, Cain oftează, şi-n oftarea lui, flăcări ies din el şi-i arde uterul mamei...A ramas gol. Un clopot se aude. Este chemarea la "nemurire" prin crime şi pedepse , prin torturi şi trădări, şi Mântuierea soseşte în glas de trâmbiţe, zgomote, cântări falnice, fete mirifice, lumini ce nu s-au văzut încă pe pământ. Soldaţii plini de sănge se ridica, se închină şi îngenunchează...
Stăpânul le-a venit!

În norul piscului de nord ascuns

Pacea adîncă simţi că te-mpresoară;

Tînjesc să urc spre alb, ca zborul stins

În inimă o gîscă sălbatecă, uşoară.

Mă tem c-apusul şubred prea repede-a cuprins

Umbrind cu floarea-i toamna ce clară e acum,

Şi văd ţărani pe drumul spre rîul de străbătut, nisipuri

Le sunt odihna. Iată, copacii saltă cerul

Sub el ivindu-şi tivul de iarbă multe chipuri.

Şi dinspre mal văd insula ce însăşi luna-mi pare,

Cînd vei aduce vinul, ca dublă desfătare,

Benchetuind cu rîvnă cu comeseanul soare.

Vînt şi ploaie

Poemul recelui pumnal de preţ

În lunga cale-a viselor rănite…

Palide frunze se aştern răzleţ

În case azurii cînt-arcuite.

Îmi fac prieteni noi, dar într-o doară,

Căci aspru cade lama despărţirii

De bunii mei, iubiţi odinioară;

Din vas grăieşte vinul amintirii.

Cu flori şi cu alese dezmiardă-se statornic

În vînt de primăvară, cu rîsete-mpăratul.

Miresmele cufundă pavilionul nordic

Ecranul uşii, sprijin, să-şi treacă ea urîtul.

Mireasmă fermecată înzăpezind pe ram

Roşu în suflet cerne din muntele vrăjit,

În van întreb palatul ce-ar fi de-asemuit,

Ca Rîndunica-n zboru-i podoaba o rîvneam

Veşmîntu-i pare nour, iar boiu-i floare-i pare,

Strălucitoarea rouă voios îi şterge pragul,

Ca piscul Muntelui de Jad răsare,

Sidef în care luna spre vis şi-a tras meleagul.

Singur petrec sub luna clară,

Ridic carafa şi visez

Cu ea prietenă veghez,

Ne întreim cu umbra doară.

Dar luna, vai, n-atinse vinul

Şi umbra mă urmă în van,

Vremelnici dragi, si-altul si unul

Au fost al primăverii-alean.

Cîntecul luna-mi limpezeşte

Şi dansul umbra mi-a sporit,

Ora trezirii ne uneşte,

După beţie ne-am smintit.

Călători-vom, dar, în pace?

Nor depărtat, nu ne desface!

În zborul singuratic peste mări

Fără popas e lebăda gingaşă.

Zărind în cuib de perle două păsări

Ca jadul, le întreabă pătimaşă:

“Comoara întîlnirii voastre nu e nesocotită,

Nu-i ea cu teama pierderii plătită?

Frumoase straie ce atrag privirea

Vă sunt şi înălţarea şi pieirea.

Eu azi cutreier liber adînca depărtare,

Iar ţinta mea se-ndreaptă spre nesfîrşita zare

Căutînd pe cel ascuns

Pornit în căutarea maestrului ascuns

Sub pin văd un discipol; atunci l-am întrebat;

Acesta îmi răspunse: “Maestrul e plecat

Pe munte după ierburi şi încă n-a ajuns;

Cum să-l găseşti în locul cu norul nepătruns?”

Cîntecul trecătorii

Un cînt de greier duzii îi goleşte

În plin gustar, prin trecătoarea sumbră.

Un dus-întors, de stuf galbenă umbră

Ce oseminte-n tihnă ospeţeşte.

Vechime odihnind în colb pe cale

Poveşti eroice grăind cu jale.

Nici cal, nici călăreţ nu vă întrece

Cîntarea aşternută-n ţărna rece.

Moarte

O doamnă ce se abate din multul şir al morţii coboară lin peste, despică adâncul pământului, îl sprăpunge, îl înjungie, ca apoi să-l jupoaie de toată frumuseţea.
Care-i motivul de-l urăşte aşa mult?
Un asemenea moment este aplaudat de multimea moartă, ca un act victorios....
Prezentaţi armele!!!
Ţintiţi!!!!
FOC!!!
Apă, multă apă, o apă roşie...
(Ia-mă cu tine în adâncul mort, Ia-mă în tine)


Mulţimea aplaudă glorios!
VICTORIE!!!!
Lunga bătălie s-a sfârşit, Pământul a murit,
În final...
Toţi răsuflă uşuraţi după o aşa lungă bătălie ce durează de milenii.

Culori strălucitoare, pămîntului ca astre
Putea-va, dar, Ea, în umbră să adaste
Cînd dimineaţa zilei se-ntrece la izvor
Cu asfinţit, s-o prindă-n palat nemuritor?
Cum poate ziua trece, ea singură-n mulţime,
Şi, brusc, nepreţuită în loc de înălţime,
Cu invitaţii-n care pudră şi ruj o altă
Le-mbină spre purtare cu rochii pentru-naltă.
Monarhul o-mpresoară-n iubirea-i delicată,
De ea nu-şi dezlipeşte privirea-ntunecată.
Prietene ce-odată purtau tot muselină
La carul ei cel falnic se-ntorc şi se înclină.
Niciuna dintre case ce multumesc ţinutul
Sprîncene-ncondeiate potrivă n-au avutul.

Pe rîul galbenelor flori
Pierdute ape de izvoare
Rotesc prin munte mii de ori
Cale de sute de picioare.
Un şuier spart piatra o-nfundă
Culoarea-n pini o adînceşte
Castane, pini plutesc pe undă
Şi clara trestie străluceşte.
Iar sufletu-mi sălbatec creşte
La fel de limpede se scurge
Tu, inimă, încolăceşte
Ca undiţi, cercuri demiurge!

La despărţire

Descalec şi-ţi ofer o cupă, sire,
Şi te întreb spre care loc cutezi.
Tu îmi răspunzi: “Să mă întoc n-am fire,
Munte din Sud, mai bine mă veghezi.
Sătul e-auzul de-ntrebarea ternă,
Sub norul pur, cu ora sa eternă.”

Un scîncet de maimuţă în vîntul din înalturi
În zbor întors de păsări pe pulberi de nisipuri.
Căderile de frunze pe lemn îndoliat
Cînd nesfîrşit sporeşte un rîu învolburat.
Un trist al toamnei oaspe venind din depărtări,
Cu rănile deschise urc solitare zări.
Mi-e tîmpla-ncărunţită de-amar în aste vremuri
Plouînd de-a surda-n cupa-mi de vin ivind un tremur.