sâmbătă, 28 aprilie 2018

I still love you like moons love the planets they circle around,
like children love recess bells.
I still hear the sound of you
and think of playgrounds
where outcasts who stutter
beneath braces and bruises and acne
are finally learning that their rich handsome bullies
are never gonna grow up to be happy.
I think of happy when I think of you.
So wherever you are I hope you’re happy,
I really do.
I hope the stars are kissing your cheeks tonight
I hope your lungs are open and breathing this life
I hope there’s a kite in your hand
that’s flying all the way up to Dog Star
and you still got a thousand yards of string to let out.
I hope you’re smiling
like God is pulling at the corners of your mouth,
Because I might be naked and lonely
shaking branches for bones
but I’m still time zones away
from who I was the day before we met.
You were the first mile
where my heart broke a sweat,
and I wish you were here;
I wish you’d never left;
but mostly I wish you well.
I wish you my very, very best

timpul

acum sunt aici
înconjurat de ziduri
si mare.
si ce mare... Adâncă, misterioasă
voi veni in brațele tale in curând.
cum este sa vezi lumea din furtună?
cum este sa fii pacea din mijlocul ei?

cum vezi moartea trecând prin mana ta?
o imensa furie.
cum este sa mori pentru cineva?
când încetează existenta ta ?
cărei forma vrei sa-i pui capăt?
materială?
ea umple tot golul?
ea lasa golul cel mai mare?
cine esti?
pe câte tărâmuri te împarți?
nu încetezi sa exiști.
niciodată.
tot ne vom găsi intr-o forma asemănătoare.

Aici.

vineri, 30 martie 2018

the 6th letter

Imbatranim si ne obisnuim unul cu altul. Gandim asemeni. Ne citim gandurile unul altuia. Intelegem ce vrea fiecare din noi fara a ne mai intreba. Uneori, ne enervam putin unul pe celalalt. Poate ca uneori ne garantam ca ne avem unul pe altul dincolo de orice. Dar, din cand in cand, precum astazi, meditez la asta si imi dau seama cat de norocos sunt sa-mi impart viata cu cea mai formidabila femeie pe care am intalnit-o vreodata.
A bătut ora 12. As veni acasă la unsprezece jumătate. De atunci stau ca un nebun într-un colt. N-am putut face nimic. Nu aud altceva decât glasul tău. Stau ca un nebun ascultându-te spunându-mi “dragă”. Azi am ofensat doi oameni lăsându-i să vorbească în vânt. Voiam să aud glasul tău, nu al lor.
Când sunt cu tine nu mai sunt neîncrezător, aşa cum îmi este firea. Aş dori acum să simt capul tău pe umărul meu. Cred că o să mă duc la culcare.
De o jumătate de ceas scriu lucrurile astea. Tu ai să-mi scrii? Cum să mă semnez? N-o să semnez deloc, fiindcă nu ştiu cum să mă semnez.
Ascultă la mine, -hai să mergem să cinăm împreună la râu şi să ne plimbăm apoi prin parc, la lumina lunii, să ne întoarcem acasă târziu şi să bem o sticlă de vin, să ne ameţim, iar eu îţi voi spune toate lucrurile pe care le am în minte, milioane, miliarde – Ele nu vor să iasă la iveală pe lumina zilei, ci doar pe întuneric, în apropierea râului. Gândeşte-te la asta.
În trupul nostru s-a înăbuşit setea multor ani. Cuvinte înlănţuite, pe care nu ni le-am putut rosti decât cu buzele viselor. Totul a fost învăluit de miracolul verde al peisajului trupului tău. Luând forma ta, bicele florilor au răspuns atingerii mele, murmurul izvoarelor. În licoarea buzelor tale a fost mereu ceva din aerul fructelor, sângele rodiilor, orizontul mammeelor şi ananasul limpezit. Te-am strâns la pieptul meu şi miracolul formei tale mi-a inundat sângele, prin vârfurile degetelor. Parfumul esenţei de stejar, amintirile alunului, răsuflarea verde a frasinului. Orizont şi peisaje , pe toate le-am urmărit cu un sărut. Uitarea cuvintelor va construi limbajul precis al înţelegerii privirilor pe care ni le aruncăm cu ochii închişi.  Tu eşti aici, intangibilă, tu eşti universul pe care-l modelez în încăperea mea. Absenţa ta tresare tremurând din bătăile ceasului, în pulsul luminii; respiri prin oglindă. De la tine, la mâinile mele, îţi mângâi trupul întreg, sunt cu tine preţ de o clipă şi, tot preţ de o clipă, sunt cu mine însămi. Sângele meu e minunea ce curge în vasele aerului dintre inima mea şi a ta.

the 5th letter

have scarcely left you
When you go in me, crystalline,
Or trembling,

Or uneasy, wounded by me
Or overwhelmed with love, as
when your eyes
Close upon the gift of life
That without cease I give you.

My love,
We have found each other
Thirsty and we have
Drunk up all the water and the
Blood,
We found each other
Hungry
And we bit each other
As fire bites,
Leaving wounds in us.

But wait for me,
Keep for me your sweetness.
I will give you too
A rose.

the 4th letter

Don't go far off, not even for a day, because --
because -- I don't know how to say it: a day is long
and I will be waiting for you, as in an empty station
when the trains are parked off somewhere else, asleep.
Don't leave me, even for an hour, because
then the little drops of anguish will all run together,
the smoke that roams looking for a home will drift
into me, choking my lost heart.
Oh, may your silhouette never dissolve on the beach;
may your eyelids never flutter into the empty distance.
Don't leave me for a second, my dearest,
because in that moment you'll have gone so far
I'll wander mazily over all the earth, asking,
Will you come back? Will you leave me here, dying?

duminică, 26 noiembrie 2017

Uneori obosesc să încerc te conving că te iubesc și te voi iubi pentru totdeauna. Îmi gauresti cuvintele ca un avocat și mi le răstorni. Știu că îti este frică de deșertul care ar putea fi în jurul tau dacă dragostea noastră se va sfârși, dar nu-ti dai seama că mă simt la fel. Ce-mi spui tu cu voce tare, îmi spun în tăcere și scriu aici.

Cu ochii larg inchisi.

Am citit cu atenție fiecare cuvant. Unele dintre ele au un ton serios, discutând sensul vieții, invocând supremația sufletului, misterul fiecărei existențe, fiecarei amintiri. Și printr-o inversare curioasă, oamenii care se concentrează cel mai mult pe aceste întrebări fundamentale tind să fie oameni pe care îi știu doar superficial. Discuțiile lor mici au ascuns adâncurile nepatrunse. Sunt orb și surd, sau am nevoie de lumina aspră a dezastrului pentru a vedea adevărata natură a unei persoane?
Memoria acelui eveniment tocmai mi-a revenit, acum dublu de durere: faptul ca-mi esti inca vie, prezenta in gand, regretul pentru un trecut dispărut. Si, mai presus de toate, remușcarea pentru oportunitățile pierdute, șansele de care nu am putut profita, momentele de fericire pe care le-am permis să ne îndepărteze. Astăzi mi se pare că întreaga mea viață nu a fost altceva decât un șir de acele mici lipsuri: o cursă al cărei rezultat il știam în prealabil, dar în care nu am reușit să pariez pe câștigător.
Mă pierd. Incet dar sigur. Ca și marinarul ce-și urmărește țărmul disparand treptat, mă uit la trecutul meu si se retrage. Vechea mea viață încă arde în mine, dar tot mai mult din ea este redusă la cenușa memoriei.
S-ar putea să fiu singura persoană de pe fața pământului care știe că ești cea mai grozava femeie de pe pământ. S-ar putea să fiu singurul care apreciază cât de uimitoare ești în fiecare lucru pe care îl faci, în fiecare gând pe care îl ai și cum spui ce vrei și cum aproape întotdeauna spui ceva ce înseamnă a fi drept și bun. Si cum ești departe. Cred că majoritatea oamenilor nu-si dau seama, și mă uit la ei, întrebându-mă cum te pot urmări cand le aduci mâncarea și le curăți mesele și nu vad că au întâlnit cea mai grozava femeie în viață. Și faptul că te stiu, mă face să mă simt bine. Amintirea ta nu a încetat să mă însoțească niciodata, oriunde m-as duce, chiar daca a rămas în urmă, așa cum rămâne un oraș în timp ce un tren iese din stație. Este acolo, undeva în spatele meu.
Când se întoarce binecuvântata tăcere, pot să ascult fluturii care zboara în capul meu. Pentru a le auzi bataile aripilor, trebuie să fiu calm și să le acord o atenție deosebită, pentru că ele sunt abia audibile. Respirația tare este suficientă pentru a le îneca. Acest lucru este uimitor: auzul meu nu se ameliorează, totuși le aud mai bine și mai bine. Trebuie să am auzul  unui fluture.

Ce s-ar intampla daca as veni sa te vad si ti-as bate la usa in milocul noptii? Ce as spera? Mi-ai spune ca este sfarsitul povestii in prag? Ca m-ai eliberat? Este noiembrie acum, iar soarele nu v-a ma intra
de acum in aceste camere. Oamenii te vor iubi iar. Sunt sigur de asta.
Ca o finala sentinta, imi simt ochii plini cu ceata. Inca am Magicianul de la Metrou.
Un produs Blogger.