Revin cu un gand sters de atata
Verde, si se cauta , ca un semnal
Prin munti, si da de
Albastru…
Nu-i chiar asa de rau…lasa-l langa
Piatra, pentru ca este un…
Suntet tacut, privit din lipsa unei
Betii,
Of, voi ce v-ati azvarlit in lumea cea mare,
In inima muntelui facandu-va locas,
si v-ati luat
Copacii ca fii
Si i-ati lasat sa creasca din
voi, si le-ati dat
Putere din insasi seva voastra
Si vor creste
Si se vor inalta si tot in voi vor ramane
Si le veti lua ce le-ati dat
Si nu vor dori sa plece din voi
Atunci le veti lua si mai mult
Si vor face riduri,
Se vor intrista,
Isi vor alunga prietenii
Si vor ramane singuri,
Apoi…
…Vor pleca…
Iar voi veti ramane,
Incercad a
Da nastere unor alti copaci
Doar pentru a-i omora iar
Si iar, ca intr-un joc macabru
si voi tot veti ramane,
ani lungi si nesfarsiti ca niste
munti…
Iar noi, ce nu suntem cu totul munti,
Voit ne vom transforma
In poduri de piatra
si voit
vom indura 500 de ani de soare,
500 de ani de vant,
Cinci sute de ani de ploie.
Ne va traversa oare cineva?
Si-n raul de sub noi, ce niciodata
Nu ia seama la noi,
Ca intr-o oglinda, vom vedea cele doua fete
Ale noastre, umeda, uscata…
Si printr-un acord nereusit
Ne vom recunoaste,
Si vom incerca sa redevenim
Noi, dar “noi”-ul din noi
Nu va mai exista,
Atunci vom incepe a ne sfarama
Sub sutele de picioare ce trec peste noi
Ceas de ceas, si nu ne va mai
Pasa nici de sunet
Nici de munti,
Si mai ales , nici de noi.
Si tot ce vom dori
Va fi sfaramarea
Inceata a fiecarei pietre
Din noi…