Evolutie...

De unde începe totul? De unde vine această căutare, această nevoie de a elucida misterele vieţii, când ştim că cele mai simple întrebări nu-şi găsesc răspunsul? De ce suntem aici? Ce este sufletul? De ce visăm? Poate e mai bine să nu cercetăm deloc. Să nu explorăm, să nu tânjim...Dar asta-i natura noastră, nu inima noastră. Nu pentru asta suntem aici. Şi totuşi ne luptăm să facem o diferenţă, să schimbăm lumea, să preschimbăm visul în realitate, neştiind pe cine vom întâlni în cale. Fără a şti care străin ne va ţine de mână, ne va fi aproape...care ne va alina sufletul... cu care vom împărţi durerea încercărilor.

Când evoluţia işi selectează mijloacele, aceasta o face cu orice preţ. Ea exhibă pretenţii în schimbul unicitaţii şi s-ar putea să-ţi ceară să faci ceva împotriva propiei tale naturi. Deodată, schimbarea din viaţa ta, care ar trebui să fie frumoasă, te tradează. Poate părea nemilos, dar scopul este doar autoconservarea, supravieţuirea.

Cu toată fronda sa, problema majora a omului rămâne incapacitatea de a-şi alege singur calea, îşi poate alege doar modul în care va înfrunta strigarea destinului, sperând că va avea curajul de a da un răspuns.
Evoluţia este un proces împerfect şi adesea violent. O bătalie între ceea ce există...şi ceea ce urmează să se nască. În miezul acestor dureri ale facerii, moralitatea işi pierde semnificaţia. Întrebarea luptei dintre bine şi rău se reduce la o singură alegere: supravieţuire sau pierire.

Nu-ţi poţi alege destinul , el te alege. Cei care te cunosteau înainte ca soarta să te fi luat de mână nu inţeleg profunzimea schimărilor pe care le suferi. Ei nu pot înţelege cum suporţi eşecul, că tu esti instumentul proiectului perfect.
Şi tot ce înseamnă viaţa, poate atârna în balanţa. O persoana învată repede cine-l întelege şi cine-i stă în cale.

Când o schimbare apare, unele specii simt nevoia să migreze, poces pe care-l numesc Zugunruhe...transgresiunea spirituală către locuri îndepartate...adulmecând dâra unui parfum, vânând stelele de pe cer. Mesajul primitiv vine şi-i strigă pe cei de acelaşi sânge să zboare, să se adune. Numai aşa pot spera să supravieţuiască vremurilor reci ce vor veni.

Câteodată întrebările sunt mai puternice decât răspunsurile...Cum se intâmplă asta? Ce sunt ei? De ce ei şi nu alţii? De ce acum? Ce înseamnă toate astea?

Pamantul este întins. E suficient de întins încât crezi că te poti ascunde de orice, de destin...de divinitate...Doar dacă vei găsi un loc destul de întepărtat pentru a te ascunde...
La marginea lumii, unde domneşte toată seninătatea, mângâierea aerului marin, pacea adusă de pericolele lăsate-n urmă, voluptatea trisţetii.
Şi poate, pentru o clipă...ai impresia că ai scăpat.

Poţi fugi departe. Poţi să-ţi iei micile măsuri de sigurantă. Dar ai scăpat cu adevărat? Poţi scăpa vreodată? Sau e adevărul pe care nu ai tăria sau viclenia de a-l ascunde destinului? Dar lumea nu-i mica, Tu esti! Iar soarta te poate găsi oriunde.

Suntem, de fapt, creaţii ale rutinei...Creaţi să ne tupilăm în confortul şi siguranţa călduţa a familiei. Dar ce se întâmplă când mediul familiar devine instabil, nesigur? Când teama de care am încercat să ne ascundem cu disperare, ne gaseşte în locul unde locuim?

În esenţa noastră, suntem cu toţii, suma fobiilor noastre. Pentru a înfrunta destinul, trebuie să facem faţa acestor fobii şi să le înfruntăm, fie ca provin din medii familiare... sau din necunoscut.

Pentru toate există un motiv, şi un timp pentru fiecare scop... pământul se învarte la o mie de mile pe oră, în timp ce noi încercăm cu disperare să nu fim aruncaţi de pe el, ca prima vedere a iernii ce semalează marea migraţie. A fost vreun avertisment de venirea lor, un semn? Un singur avertisment ce a pus acest lanţ în mişcare? A fost o şoaptă în urechea Domnului? Supravieţuieşte! Adaptează-te! Scapă! Şi dacă am putea marca acel moment unic în timp, acel prim indiciu al profeţiei de pericol în apropiere, am fi făcut ceva diferit? Am fi putut împiedica asta? Sau a fost moartea de mult scrisă? Şi dacă am putea să ne întoarcem, să alterăm cursul, împiedicăndu-l, am face-o?

Oamenii aceştia...viitorul lor este inscripţiont în ADN aşa cum trecutul pare scris în piatră. Oare totul a fost modelat de la început? Sau ne stă în putere să ne schimbăm destinul? Dintre toate abilitaţile noastre, liberul arbitru e cel care ne face unici. Prin el avem o şansă, unică, de a păcăli soarta. Şi numai prin el putem redeveni oameni...

La început a fost o descoperire, o confuzie a forţelor naturii, a elemetelor, prima nea a schimbării imposibile. Destine distruse, părăsite, chipuri ciudate, făcute cunoscute, noi coşmaruri ce ne pun la încercare...noi prieteni, alături de care să te simţi în siguranţa. Abia atunci capeţi controlul. Necesitatea de a impune ordine în mijlocul haosului, prin determinare, studiu şi luptă...Totul în ciuda unui adevăr cutremurător...Sunt aici. Şi pământul tremură sub pasul lor.

Când cuprindem forţa interioară, potenţialul nostru nu are limite. Viitorul este plin de speranţe, prezentul soseşte plin de aşteptări, dar când ne negăm instinctele, acestă luptă împotriva năzuinţelor noastre profunde, acolo începe incertitudinea. Unde duce calea acesta? Când se vor termina schimbările? E oare această transformare un dar sau un blestem? Pentru cei care se tem de ceea ce va urma...cea mai importantă întrebare ... vom putea vreodată schimba ceea ce suntem?

Pentru a supravieţui în această lume, îi ţinem aproape pe cei de care depindem. Le încredinţăm speranţele şi temerile. Dar ce se întămplă când ne pierdem încrederea? Unde fugim când lucurile în care credem se disipă în faţa ochilor noştri? Când totul pare pierdut, viitorul, o necunoscută, propia noastră existenţă este în pericol...nu putem decât să fugim!

Visăm speranţe, visăm la o schimbare, la flacără, iubire, moarte...Apoi se întâmplă. Visele devin realitate şi răspunsurile la această căutare, la această nevoie, de a rezolva misterele vieţii se vor arăta însfârşit, ca lumina orbitoare a unui nou răsărit. Atât de mult chin pentru semnificaţii, pentru un scop. Iar în final găsim acest scop doar în aproapele nostru. Experienţa comună a iluziei...şi a lucrurilor obişnuite...Simpla nevoie umană de a găsi caractere comune, de a interrelaţiona, pentru a ne convinge în adâncul sufletului că nu suntem singuri.

Soarele răsare din nou. Totuşi puţini realizează datoria pe care o avem faţă de cei responsabili de asta, faţă de cei ce trăiesc printre noi, anonimi, părând obişnuiţi, a căror destin i-a adus împreună să repare, să vindece, să ne salveze de noi înşine. Şi sunt încă acolo, printre noi, în umbre, la lumină. Trecem pe lângă ei pe stradă fără să ne uităm, fără să bănuim, fără să ştim. Ei ştiu măcar? Că sunt legaţi împreună de un scop comun, o realitate strălucitoare, de a fi extraordinari? Si când destinul lor îi cheamă...cum se ascund de el? Cât mai pot trăi în întuneric înainte ca soarta sau umanitatea lor aparte să-i aducă înapoi la lumină? Şi cum vor şti ce îi aşteaptă, când în sfârşit se va întâmpla?

Când ne confuntăm cu cele mai rele coşmaruri, opţiunile sunt puţine: să lupţi sau să fugi. Sperăm să găsim puterea de a ne confrunta temerile, însă în ciuda voinţei noastre, fugim. Dacă coşmarurile ne urmăresc, unde ne mai ascundem atunci?

Suntem singura specie preocupată de trecut. Amintirile noastre ne dau glas. Sunt martore ale istoriei pentru a-i învăţa şi pe alţii, ca să ne poată sărbători triumfurile şi să fim avertizaţi de eşecuri. Sunt multe moduri în care putem defini existenţa noastră fragilă, multe moduri să-i dăm un înţeles... dar sunt amintirile noastre care-i modelează scopul şi îi dau context. Aranjamentu privat de imagini, temeri, iubiri, regrete. Pentru că este cruda ironie a vieţii că suntem destinaţi să ţinem întunericul cu lumina, binele cu răul, succesul cu dezamăgirea. Asta e ceea ce ne separă, ce ne face oameni. Şi în final, trebuie să luptăm să rămânem ceea ce suntem.

În procesul de autocunoaştere, sunt zile în care aflăm ceva cu totul nou, ceva nedescoperit, ascuns, despre care nu ştiam că există. Ceva care ne surprinde. Şi în acea zi în care ne descoperim, apar întrebările. Ce fel de persoană suntem? Eroul sau personajul malefic din noi va învinge? Şi în timp ce căutarea sinelui continuă, căutăm răspunsuri peste tot. În natură, în Dumnezeu, în micile tragedii ce nu vor putea fi înţelese niciodată. Dar totuşi, suntem conduşi spre el, având în minte un singur ţel: acela de-a ne găsi scopul pe acest Pământ, indiferent de consecinţe, de prieteniile care ar putea fi afectate, sau de pacturile cu diavolul pe care suntem nevoiţi să le facem.

Totul se întâmplă aşa de repede. Viaţa este ca un tren un viteză şi nici măcar nu suntem siguri unde duce. Un singur lucru este sigur, ni se oferă a doua şansă iar şi iar. Atinşi de zei, trebuie să credem că avem un scop în viaţa asta. Şi atunci, de ce avem dubii? Chinuţi de demoni reali sau imaginari? Înspăimântaţi de provocările ce ne aşteaptă şi bântuiţi de fantomele trecutului? Dumneyeu ştie ce suntem? Noi ştim? Suntem îngeri sau demoni? Un erou sau personajul negativ? Şi de ce nu pot simţi diferenţa?

În fiecare călătorie, călătorul trebuie să se întrebe: care este calea bună? Multe drumuri sunt lungi şi periculoase... pline de cei care şi-au pierdut calea. Unele au propriul lor curs, călăuzite de credinţă şi care nu caută o locaţie, ci un suflet mai bun. Alţii merg împreună, găsindu-şi siguranţă unul în braţele celuilalt. Unii au renunţat de a merge pe cale, pentru a evita temptaţia, dar cei care urmăresc prea atenţi drumul, nu-şi dau seama unde-i duce...şi foarte adesea sunt surpinşi de destinaţie.

Un copil se naşte în inocenţă. Un copil e tras înspre bine. Atunci, de ce fac atâta rău atât de mulţi dintre noi? Ce-i face pe unii s-o ia pe calea întunericului, în timp ce alţii o aleg pe cea a luminii? Este voinţa? Este destinul? Putem spera vreodată să înţelegem forţa care modelează sufletul? Pentru a te lupta cu răul, trebuie să şi cunoşti răul. Trebuie să te întorci în timp ca să gaseşti bifurcaţia din drum, unde eroii apucă o cale, iar răufăcătorii alta.

Când luna trece printre Soare şi Pământ, o fascinaţie ciudată are loc în inimă...şi deodată totul e posibil. Puterea ei e de nedescris, frumuseţea ei, hipnotică. Atracţia ei, biblică...Dar ceea ce înseamnă este de necunoscut. Şi la fel de repede cum arare, dispare, lăsându-ne să ne înecăm în incoştienţa noastră în faţa lui Dumnezeu. Începe cu lumină şi se termină cu lumină, iar la mijloc, este întuneric. Nimic nu există după speranţă. Nimic care să fie imposibil. Nimic care sa fie de neimaginat...De când Zeus, tatăl Olimpului, a făcut întuneric din zi, ascunzând lumina soarelui şi semănând frică printre oameni.

Sunt momente în fiecare război când totul se schimbă. Un moment când drumurile se unesc, când alianţele şi liniile frontuli se schimbă şi legile luptelor sunt rescrise. Momente ca acestea pot schimba natura bătăliei şi înclina balanţa spre tabăra cealaltă. Aşa că, facem tot ce putem ca să le înţelegem. Pentru a fi gata de schimbări, ne studiem inimile, ne ţinem în frâu teama, ne măsurăm puterea şi căutăm semnul în stele. Dar aceste momente, aceste schimbări ale jocului, rămân un mister. Destinul e o mână invizibilă mutând piese pe tabla de şah. Nu contează cât de mult ne pregătim pentru el, cât de mult rezistăm schimbării, anticipăm momentul, lupta cu inevitabilul vine...şi în final, niciodată nu suntem pregătiţi cu adevărat când atacă.

În ziua a şasea, Dumnezeu a creat omul după imaginea Sa. Acum depinde de noi să ne dăm seama de tot...corect...greşit...bun...rău...în fiecare din noi se află capacitatea de a decide cine ne conduce acţiunile. Deci cine e cel ce face alegeri altruiste, inducîndu-şi nevoia de a face ei înşişi ceva mai mare în timp ce alţii cunosc numai propiul interes, izolându-se într-o lume făcută de ei? Unii caută dragoste chiar dacă nu e împărtăşită, iar alţii sunt conduşi de frică şi de trădare. Sunt acei care-şi văd alegerile ca întunecata dovadă a absenţei lui Dumnezeu, în timp ce alţii urmează o cale cu un destin nobil. Dar în final, ceea ce-i corect, greşit, bun sau rău...ceea ce alegem nu e ceea ce avem nevoie cu adevărat...Pentru că aceasta este gluma finală a Cosmosului...adevăratul dar de la Dumnezeu este lăsat în urmă. Există bine şi există rău...drept şi greşit...eroi şi ticăloşi...şi dacă suntem binecuvântaţi cu înţelepciune şi există fisuri între fiecare bucăţică, locuri pe unde lumina pătrunde înăuntru, aşteptăm în linişte aceste timpuri, simţim când pot fi făcute... când existenţe neînsemnate ies la iveală, şi scopul nostru se prezintă. Şi dacă avem tăria să fim cinstiţi, atunci ce vom găsi uitându-se la noi? E reflexia noastră... fiind martora la dualitatea vieţi noastre, de care fiecare din noi este capabil... atât de întuneric cât şi de lumină, de bine şi rău...de fiecare... de toate... dar destinul, ce merge în toate direcţiile noastre, poate fi redirecţionat de alegerile pe care le facem, de dragostea pe care o avem în noi şi de promisiunile pe care le pastrăm.

Generaţii se desfăşoară...tată căre fiu, mamă către fică. Când unul dispare, altul urmează... destinaţi să le repete greşelile, să le repete succesele. Cum altfel vom vedea lumea, dacă nu prin ochii lor? Aceleaşi temeri, aceleaşi dorinţe? Îi vedem ca pe un exemplu de urmat, sau un avertisment a ceea ce trebuie evitat? Alegând să trăim ca şi ei doar pentru că e ceva cunoscut sau dornici de a ne crea o identitate individuală? Şi ce se întâmplă când aflăm că sunt o dezamăgire? Îi putem înlocui pe taţii şi mamele noastre? Sau va găsi destinul o cale să ne aducă înapoi? Înapoi la confortul familiar al caselor noastre?

Este în natura noastră să ne protejăm copii pentru ca fiecare generaţie să-şi transfere celei următoare poveştile, la fel cum este şi cu mitul lui Icarus, legenda unui băiat care şi-a făcut aripi din pene şi ceară, îndrăznind să zboare spre ceruri. Tatăl lui era temător şi l-a avertizat pe Icar să fie atent, implorându-l să nu provoace soarta zburând prea aproape de soare. Dar în final, băiatul nu a rezistat. Arupile lui din ceară s-au topit de la căldura Soarelui şi a căzut...spre moartea sa.

Pentru fiecare fiinţă blestemată cu daruri proprii rămâne întrebarea fără răspuns: cine sunt? Ne luptăm să găsim legături minime între noi. Suntem prietenul grijuliu...tatăl iubitor...mama iubitoare...copilul protejat. Ne luptăm şi iubim în speranţa că cumva, împreună, ne putem înţelege semnificaţia noastră în univers. Dar în final nu putem împărţi cu nimeni povara. Fiecare dintre noi, pe cont propiu, trebuie să găsească răspunsul... Cine sunt? Ce înseamnă să fiu viu? Iar în vasta infinitate a timpului, care este rostul meu?

Sunt aproape şapte miliarde de oameni pe această plantă. Fiecare este unică, diferită. Care sunt şansele? Şi de ce? Este o simplă biologie, fiziologie, care determină această divesitate? o colecţie de gânduri, amintiri, experienţe care ne pus într-un loc special. Sau este ceva mai mult decât atât? Poate este un plan suprem, care împarte creaţia, ceva neobservabil, dar bine înfiripat în suflet, şi care oferă fiecăruia dintre noi un set distinct de provocări care ne va ajuta să descoperim cine suntem în realitate?


Totul este o proiecţie a subconştientului...

Mâine rândunelele vor învinge dragonul!