duminică, 26 noiembrie 2017

Uneori obosesc să încerc te conving că te iubesc și te voi iubi pentru totdeauna. Îmi gauresti cuvintele ca un avocat și mi le răstorni. Știu că îti este frică de deșertul care ar putea fi în jurul tau dacă dragostea noastră se va sfârși, dar nu-ti dai seama că mă simt la fel. Ce-mi spui tu cu voce tare, îmi spun în tăcere și scriu aici.
Publicat de la Un comentariu:

Cu ochii larg inchisi.

Am citit cu atenție fiecare cuvant. Unele dintre ele au un ton serios, discutând sensul vieții, invocând supremația sufletului, misterul fiecărei existențe, fiecarei amintiri. Și printr-o inversare curioasă, oamenii care se concentrează cel mai mult pe aceste întrebări fundamentale tind să fie oameni pe care îi știu doar superficial. Discuțiile lor mici au ascuns adâncurile nepatrunse. Sunt orb și surd, sau am nevoie de lumina aspră a dezastrului pentru a vedea adevărata natură a unei persoane?
Memoria acelui eveniment tocmai mi-a revenit, acum dublu de durere: faptul ca-mi esti inca vie, prezenta in gand, regretul pentru un trecut dispărut. Si, mai presus de toate, remușcarea pentru oportunitățile pierdute, șansele de care nu am putut profita, momentele de fericire pe care le-am permis să ne îndepărteze. Astăzi mi se pare că întreaga mea viață nu a fost altceva decât un șir de acele mici lipsuri: o cursă al cărei rezultat il știam în prealabil, dar în care nu am reușit să pariez pe câștigător.
Mă pierd. Incet dar sigur. Ca și marinarul ce-și urmărește țărmul disparand treptat, mă uit la trecutul meu si se retrage. Vechea mea viață încă arde în mine, dar tot mai mult din ea este redusă la cenușa memoriei.
S-ar putea să fiu singura persoană de pe fața pământului care știe că ești cea mai grozava femeie de pe pământ. S-ar putea să fiu singurul care apreciază cât de uimitoare ești în fiecare lucru pe care îl faci, în fiecare gând pe care îl ai și cum spui ce vrei și cum aproape întotdeauna spui ceva ce înseamnă a fi drept și bun. Si cum ești departe. Cred că majoritatea oamenilor nu-si dau seama, și mă uit la ei, întrebându-mă cum te pot urmări cand le aduci mâncarea și le curăți mesele și nu vad că au întâlnit cea mai grozava femeie în viață. Și faptul că te stiu, mă face să mă simt bine. Amintirea ta nu a încetat să mă însoțească niciodata, oriunde m-as duce, chiar daca a rămas în urmă, așa cum rămâne un oraș în timp ce un tren iese din stație. Este acolo, undeva în spatele meu.
Când se întoarce binecuvântata tăcere, pot să ascult fluturii care zboara în capul meu. Pentru a le auzi bataile aripilor, trebuie să fiu calm și să le acord o atenție deosebită, pentru că ele sunt abia audibile. Respirația tare este suficientă pentru a le îneca. Acest lucru este uimitor: auzul meu nu se ameliorează, totuși le aud mai bine și mai bine. Trebuie să am auzul  unui fluture.

Ce s-ar intampla daca as veni sa te vad si ti-as bate la usa in milocul noptii? Ce as spera? Mi-ai spune ca este sfarsitul povestii in prag? Ca m-ai eliberat? Este noiembrie acum, iar soarele nu v-a ma intra
de acum in aceste camere. Oamenii te vor iubi iar. Sunt sigur de asta.
Ca o finala sentinta, imi simt ochii plini cu ceata. Inca am Magicianul de la Metrou.
Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)
Un produs Blogger.